Pe rol se află pronunţarea asupra recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă T r i b u n a l u l H u n e d o a r a şi inculpaţii B. O. M. şi J. B. împotriva deciziei penale nr. 325/A/26 septembrie 2007 pronunţată de T r i b u n a l u l H u n e d o a r a în dosarul nr(...).
N. dezbaterilor şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din 17 ianuarie 2008 care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursurilor de faţă;
Examinând actele şi lucrările aflate la dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2114/2007, J u d e c ă t o r i a D e v a a condamnat pe inculpaţii:
-B. O. M. la 8 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 211 al.1, al. 2 lit. c, al. 2/1 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.
-J. B., la 8 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 211 al.1, al. 2 lit. c, al. 2/1 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.
În baza art. 61 Cod penal, a menţinut beneficiul liberării condiţionate cu privire la restul de 600 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 169/2002 a T r i b u n a l u l u i H u n e d o a r a.
A privat pe inculpaţi de exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a,b,c Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal.
În baza art. 350 al. 1 Cod proc. penală, a menţinut starea de arest a inculpaţilor luată în baza mandatelor de arestare preventivă nr. 93 şi 94 din 18 august 2006 emise de T r i b u n a l u l H u n e d o a r a, iar în baza art. 88 Cod penal, a dedus din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi arestării preventive de la 17 august 2006 la 20 noiembrie 2006.
A respins cererea formulată de partea civilă E. E. J. pentru acordarea daunelor morale.
A stabilit în sarcina MJ şi în favoarea Biroului de Avocaţi D plata sumei de 100 lei onorariu pentru avocatul din oficiu.
A obligat inculpaţii să plătească în favoarea statului suma de câte 500 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 17 august 2006, partea vătămată E. E. se afla la pescuit în zona barajului N., într-un loc cu vegetaţie deasă şi înaltă, în jurul orei 07.00.
Inculpaţii B. O. M. şi J. B. l-au întâlnit aici pe partea vătămată solicitându-i permisul de pescuit. După ce le-a întins actul solicitat inculpatul J. l-a pus în buzunarul său.
În momentul în care partea vătămată intenţiona să-şi pună portofelul în buzunarul de la spate, inculpatul B. l-a lovit cu pumnul în faţă de două ori, cauzându-i leziuni vindecabile în 11-12 zile de îngrijiri medicale.
Profitând de faptul că victima era căzută la pământ, inculpatul loaneş i-a smuls de la gât telefonul mobil marca T. şi portofelul în care avea suma de 18 lei.
Inculpaţii s-au depărtat de partea vătămată, luând-o spre staţia CFR N. şi aruncând portofelul fără bani.
Inculpaţii au fost observaţi în jurul orei 08.30 având telefonul T. de către martorul T. B..
Partea vătămată E. E. s-a constituit parte civilă cu suma de 1000 lei reprezentând suferinţa îndurată.
Iniţial, partea vătămată i-a identificat pe făptuitori după planşele foto, însă la câteva zile după primele declaraţii, a revenit la organele de poliţie susţinând că s-a întors singur la locul faptei şi şi-a recuperat bunurile, menţionând că a fost victima unei agresiuni, lucru afirmat şi în cursul cercetării judecătoreşti.
Deşi inculpaţii nu au recunoscut comiterea faptei, susţinând că au fost în stare de ebrietate şi nu îşi amintesc cum s-au petrecut faptele, din analiza materialului probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că reiese fără dubiu că inculpaţii sunt autorii faptelor.
La individualizarea pedepselor au fost avute în vedere prevederile art. 72 Cod penal.
Latura civilă a cauzei a fost soluţionată prin respingerea pretenţiilor civile solicitate de partea vătămată constituită parte civilă, ca nedovedită.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen inculpaţii B. O. M. şi J. B. (f.2-6).
Apelul inculpatului B. a fost motivat în scris printr-un memoriu separat, solicitându-se, în esenţă, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie în cea de lovire, prin invocarea absenţei scopului însuşirii pe nedrept aşa cum ar fi rezultat din declaraţiile părţilor şi absenţa unor probe concludente în susţinerea încadrării reţinute de prima instanţă(f.22-24).
La aceste motive a achiesat şi inculpatul J., ambele apeluri fiind susţinute şi oral potrivit părţii introductive a deciziei tribunalului.
Prin decizia penală nr. 325/A/2007 pronunţată de T r i b u n a l u l H u n e d o a r a în dosarul nr(...) s-a hotărât următoarele:
Au fost admise ca fondate apelurile introduse de către inculpaţii B. O. M. şi J. B. împotriva sentinţei penale nr. 2114/2006 pronunţată de J u d e c ă t o r i a D e v a, judeţul H, pentru temeiul prev. de art. 379 pct. 2 lit. a Cod proc. penală, a fost desfiinţată în parte sentinţa atacată şi în rejudecare:
Au fost condamnaţi inculpaţii B. O. M. şi J. B. la:
- câte 1 an închisoare pentru infracţiunea de lovire, prev. de art. 180 al. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal în cazul inculpatului B. M. O. şi cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, în cazul inculpatului lonaş B., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, prev. de art. 211 al.1, al. 2 lit. c, al.2/1 lit. a Cod penal.
În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor durata reţinerii şi arestării preventive de la 17 august 2006 la 09 martie 2007.
S-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, luată prin încheierea din 08 martie 2007.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Cheltuielile judiciare din apel în sumă de 400 lei au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:
Inculpaţii B. O. M. şi J. B. au fost trimişi în judecată în stare de arest preventiv pentru infracţiunea de tâlhărie, constând în aceea că, în dimineaţa zilei de 17 august 2006, acţionând împreună, au lovit-o pe partea vătămată E. E., aflată la pescuit pe malul drept al râului M, în zona barajului N., împrejurare în care şi-au însuşit de la victimă un telefon mobil marca „T." şi un portmoneu în care se afla suma de 18 lei şi permisul de pescuit.
Probele de vinovăţie, reţinute ca atare şi de prima instanţă, au fost următoarele: declaraţia părţii vătămate prin care reclama violenţele şi sustragerea bunurilor amintite, declaraţia martorului T. B. D. (un agent de pază care i-a văzut pe agresori şi i-a identificat cu certitudine), anumite mijloace materiale de probă care îi plasau pe inculpaţi la locul şi momentul mai sus arătat, poziţia de negare a inculpaţilor în debutul cercetărilor.
Toate aceste probe, conjugate şi cu declaraţiile inculpaţilor, converg în a dovedi, mai presus de orice dubiu, că cei doi inculpaţi, aflaţi într-o avansată stare de ebrietate (stare care explică atitudinea deosebit de violentă a autorilor), au lovit cu pumnii şi picioarele pe partea vătămată, cauzându-i astfel leziunile descrise în certificatul medico-legal, leziuni ce au necesitat 10-11 zile de îngrijiri medicale.
Referitor la acţiunea de însuşire pe nedrept a anumitor bunuri de la partea vătămată, tribunalul a constatat că există un dubiu foarte puternic care operează în favoarea inculpaţilor.
Astfel, pentru a verifica nemijlocit atitudinea părţii vătămate, exprimată prin declaraţia dată în faţa unui ofiţer de la Poliţia mun. D (f.18 dos. u.p.), s-a procedat la reaudierea acesteia (f.25). în această împrejurare, tribunalul şi-a putut forma convingerea că partea vătămată este sinceră în toate explicaţiile ce i-au fost cerute. Aceasta a lămurit acuzaţiile iniţiale referitoare la furt prin următoarea construcţie logică: constatând absenţa bunurilor pe care le avea asupra sa, a presupus că acestea i-au fost luate de către cei doi agresori; la cele arătate în declaraţiile date în faza de urmărire penală (f. 16-17 şi 19 dos. u.p.) a contribuit faptul că victima se afla în stare de şoc, situaţie în care declaraţiile au fost consemnate de către organele de cercetare penală; nu în ultimul rând, confuzia părţii vătămate a fost potenţată şi de labilitatea psihică a acestei, stare asumată chiar de aceasta şi constatată proprii sensibus de această instanţă. De altfel, prin poziţia sa constantă, partea vătămată nu a urmărit exonerarea inculpaţilor, printr-o înţelegere frauduloasă cu aceştia, ci dimpotrivă, a susţinut tragerea la răspundere penală pentru violenţele exercitate de aceştia.
În acest context au fost subliniate şi viciile strecurate în faza de urmărire penală, aşa cum reiese din declaraţiile martorilor asistenţi E. N. şi E. G(f.64,65) şi din explicaţiile oferite de către organele de urmărire penală cu privire la activităţile de cercetare la faţa locului şi de ridicare a unor mijloace materiale de probă (f.42-62).
Faţă de cele de mai sus, în vederea aflării adevărului şi lămuririi cauzei, s-a procedat la efectuarea unei noi cercetări la faţa locului, împrejurare în care s-a putut stabili în teren veridicitatea susţinerilor părţii vătămate. Astfel, aceasta a poziţionat locurile în care a fost agresată şi în care şi-a găsit după câteva zile bunurile despre care îşi formase convingerea că-i fuseseră luate de către inculpaţi (f. 109-119 şi 127), întărind prin aceasta sinceritatea declaraţiei de la fila 18 dos. u.p. şi a declaraţiilor date în faţa primei instanţe.
Cu privire la acest ultim aspect tribunalul a constatat lipsa vădită de diligentă a organelor de urmărire penală, în înfrângerea principiilor prevăzute de art.1-4 C.p.p. şi reluate specific în art.200-202 C.p.p. S. în pasivitate după prezentarea părţii vătămate la poliţie, organele de cercetare penală au ratat oportunitatea de a verifica rapid şi prin mijloace specifice noua poziţie a părţii vătămate, care tindea la dezvinovăţirea parţială a inculpaţilor.
Cu privire la forţa probantă a declaraţiei martorului T. B. (f.50-51 dos. u.p.) tribunalul a făcut următoarele precizări:
Este cert că martorul i-a văzut pe inculpaţi, acesta contribuind activ la acţiunile de identificare a celor doi inculpaţi, însă este greu de crezut că acesta a putut să vadă până şi marca telefonului.
În plus, martorul a invocat teama faţă de inculpaţi şi o presupusă promisiune din partea organelor de cercetare penală că nu va fi citat ca martor, refuzând să se prezinte în instanţă (f.175). Mai mult, martorul a părăsit ţara, lipsind astfel instanţele de posibilitatea asigurării unui proces echitabil în accepţiunea art.6 CEDO prin audierea acestuia în condiţii de nemijlocire şi contradictorialitate.
În aceste împrejurări s-a încercat complinirea probaţiunii prin identificarea şi audierea altor martori, precum Lipsa P. (f.102) sau M. B. (f.131), însă declaraţiile acestora au fost lipsite de relevanţă sub aspectul clarificării vinovăţiei inculpaţilor în comiterea infracţiunii de tâlhărie, fiind utile doar pentru stabilirea unor împrejurări conexe, pur circumstanţiale.
Toate cele expuse mai sus au format convingerea tribunalului că acţiunea de însuşire pe nedrept a unor bunuri de la partea vătămată este insuficient probată, motiv pentru care apelurile declarate de inculpaţi au fost admise în temeiul art.379 pct.2 lit.a C.p.p.
A fost desfiinţată în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, s-a dispus condamnarea inculpaţilor B. O. M. şi J. B. la câte o pedeapsă de 1 an închisoare pentru infracţiunea de lovire prev. de art.180 al.2 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prev. de art.211 al.1, al.2 lit.c, al.21 lit.a Cod penal.
În sarcina inculpaţilor au fost menţinute dispoziţiile referitoare la starea de recidivă post-executorie prev. de art.37 lit.b Cp. în cazul inculpatului B., respectiv recidiva post-condamnatorie prev. de art. 37 lit.a Cp. în cazul inculpatului J..
La stabilirea pedepselor aplicate inculpaţilor au fost avute în vedere criteriile de individualizare prev. de art.72 Cp. şi scopurile urmărite prin art.52 Cp., cu referire în special la atitudinea nesinceră a inculpaţilor din debutul cercetărilor (care a contribuit la îngreunarea aflării adevărului), la faptul că ambii sunt recidivişti, violenţa excesivă şi inutilă cu care au acţionat asupra victimei vârstnice şi a efectelor agresiunii asupra părţii vătămate.
Tribunalul a dat eficienţă disp. art.88 Cp. în sensul computării prevenţiei din data de 17.08.2006 (data reţinerii urmate de arestarea preventivă) la data de 09.03.2007, când cei doi inculpaţi au fost puşi efectiv în libertate, la definitivarea hotărârii de înlocuire a măsurii arestării preventive (f.71-75, 78-79).
În baza art.383 rap. la art.350 al.1 C.p.p. coroborat cu disp. art.357 al.2 lit.b C.p.p. a fost menţinută măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de inculpaţi prin încheierea din 8 martie 2007 (f.71-73).
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs Parchetul de pe lângă T r i b u n a l u l H u n e d o a r a şi inculpaţii.
Recursurile au fost declarate în termen.
În motivarea recursului parchetul a criticat hotărârea atacată, sub aspect penal, privind greşita încadrare juridică a faptelor de către instanţa de apel, greşita individualizare judiciară a pedepselor şi împrejurarea că nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care inculpaţii au solicitat achitarea pentru infracţiunea de lovire.
În drept au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385/9 alin. 1 pct. 10, 14 şi 18.
Inculpaţii nu şi-au motivat recursul, iar în dezbaterea orală a acestuia au solicitat reducerea pedepselor.
Instanţa apreciază că au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385/9 alin. 1 pct. 10, 14, 17 şi 18 Cod procedură penală.
Din perspectiva cazurilor de casare de mai sus, verificând temeinicia criticilor formulate, pe baza lucrărilor şi materialului probator din dosar, instanţa apreciază că acestea sunt nefondate, din următoarele considerente.
Instanţa de apel în urma evoluării probatoriului a reţinut corect starea de fapt, din care rezultă că în data de 17 august 2006, în zona barajului N., în jurul orelor 7.00, inculpaţii, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, au lovit-o pe partea vătămată, cauzându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare un număr de 10-11 zile de îngrijiri medicale.
Raportat la starea de fapt instanţa a făcut o justă încadrare juridică a faptei, potrivit art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal pentru inculpatul B. M. O. şi potrivit art. 180 alin 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal pentru inculpatul J. B..
În mod corect instanţa de apel a reţinut că există un dubiu, care profită inculpaţilor, rezultat din declaraţia părţii vătămate care a susţinut că nu a fost deposedat de bunuri şi le-a recuperat ulterior de la locul incidentului, din imposibilitatea audierii nemijlocite a martorului T. B., precum şi de lipsa de diligenţă a organului de urmărire penală, care nu a efectuat o cercetare la faţa locului, după ce partea vătămată şi-a schimbat declaraţia.
Împrejurarea că partea vătămată a fost deposedată de bunurile sale provoacă îndoială, cu privire la existenţa ei, deoarece poate fi explicată şi ca existentă şi ca neexistentă, iar în acest caz împrejurarea nu poate fi reţinută când este în favoarea inculpatului, îndoiala fiind echivalentă cu lipsa totală de probe.
Raportat la cele de mai sus, motivele de recurs prin care s-a apreciat ca greşită încadrarea juridică a faptelor şi existenţa unei erori grave de fapt, care a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite sunt nefondate.
Instanţa de apel a făcut o judicioasă individualizare judiciară a pedepselor pentru infracţiunile de lovire, ţinând seama de împrejurarea că faptele au fost săvârşite în stare de recidivă, iar motivul de recurs prin care s-a solicitat mărirea sau reducerea pedepsei de 1 an închisoare este nefondat.
Referitor la motivul de recurs, prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra solicitării inculpaţilor de a fi achitaţi pentru infracţiunea de lovire, aceasta este nefondat, deoarece instanţa a analizat conţinutul constitutiv al infracţiunii de lovire, reţinându-se că infracţiunea scop, de furt, nu subzistă, şi în consecinţă a apreciat că nu se impune achitarea inculpaţilor.
Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 385/15 alin. 1 pct. 1 lit. b Cod penal, instanţa va respinge ca nefondate recursul parchetului şi inculpaţilor.
Conform art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs rămân în sarcina acestuia.
Pentru aceste motive
În numele legii
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă T r i b u n a l u l H u n e d o a r a împotriva deciziei penale nr. 325/A/2007 pronunţate de T r i b u n a l u l H u n e d o a r a în dosarul nr(...).
Cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs rămân în sarcina acestuia.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de câte 100 lei pentru fiecare inculpat, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 24.01.2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu